duminică , 11 decembrie 2016 - 0:21

Diana

mihaela-horvathAm văzut curajul în formă pură.

Am văzut cu ochii mei cum se desfăşoară lupta pentru viaţă.

Am văzut cum mielul e dus la tăiere, el, fără să ştie.

Am văzut cum timpul se materializează într-un bolovan.

Am simţit groaza pierderii pe care, cu toată conştienţa, vinovat am anticipat-o. Eu spun acum că am descris, mai sus, frica.

Am trăit speranţa, aşa cum Dumnezeu mi-a hărăzit-o şi, într-un final, implacabilul unei morţi fără cuvinte.

Vă vorbesc acum despre Diana. Era o fetiţă. Avea 10 ani. În urmă cu două luni şi ceva, am aflat că suferă de leucemie acută şi că are imunitatea zero. La început, doctorii au fost sceptici. Apoi, au dat MARI speranţe. Vineri, 18 noiembrie 2016, Diana a murit.

Aş vrea s-o ştiu între sfinţi.

Departe de toate lucrurile cunoscute şi normale aflate de când s-a născut şi până la jumătatea lunii septembrie 2016, am regăsit-o la Fundeni. Era grijulie să nu-şi deranjeze flexurile înfipte în vinişoara ei, era atentă la piuiturile aparatului care măsura pulsul şi nivelul de oxigen, era foarte atentă să-şi strângă, cu o mână, prietena mai mică la piept şi să-i spună: „Nu ţi-aş mai da drumul niciodată”.

Eram nişte suflete prinse între şoc şi groază, vizitatori într-un spital al durerii şi al morţii.

Diana zburda fără griji, în curtea mea. Râdea mai tot timpul şi se juca aşa cum doar copiii o fac, împreună cu fiica şi fiul meu. Cu Andrei mai puţin, fiindcă e mai mare şi legat cumva… să zic ombilical de propriul calculator.

Eram împreună. Se făceau torturi şi plăncinţele din noroi cu frunze şi petale de flori. Rolele, bicicletele şi mingea făceau tot zgomotul vieţii. În curtea mea.

Certurile între copii erau frecvente, uşoare şi dulci, treceau cum se aprindeau… Diana şi Cătălina, cum doar copiii ştiu să se poarte, erau sora mai mare de mână cu cea mică. Diana, în ultimul an, simţea nevoia să ocrotească. De ce vă spun asta, să vă povestesc: într-o zi de vară, obişnuită de altfel, se formaseră cam două tabere: vreo trei fete – surori de adevăratelea, făpturi bălaie, scumpe şi frumoase, erau de-o parte, fix într-un moment de gelozie şi rivalitate pururi prietenească cu tabăra nr.2 formată din Cătălina, Maura şi Diana. Bruneţele şi mai mărişoare. Maura simţea cumva să fie neutră, fiindcă empatiza cu ambele grupuri, însă Diana îşi ţinea braţele ocrotitor pe umerii Cătălinei, arătând ferm de partea cui e… Îmbufneala a trecut, evident, aşa cum începuse: ca acceleratul. Cristi, aproape cel mai mic – Daria, cea mai mică din „prietenar”, se zbenguia încoace şi-ncolo, neorgolios… Joaca, şi râsetele şi ţopăiala au continuat până târziu, în seară, până când părinţii le-au făcut vânt în pătuţurile lor de acasă… Trupa veselă avea să se reîntâlnească de câteva ori, până la începutul toamnei. Fetiţele bălaie au ajuns în Anglia, cu părinţii lor…

Nimic nu va mai fi cum a fost… La mine în curte.

Vorbeam de curaj. Diana avea doar 10 ani dar şi-a înţeles boala, a făcut tot ce i s-a cerut de către doctori: să nu plângă, să nu refuze nicio injecţie, să suporte tot răul citostaticelor. Să fie răbdătoare, fiindcă ŞTIA, avea convingerea că va reveni acasă. Diana şi-a făcut datoria de fetiţă bolnavă care voia să se facă bine. Şi-a permis să plângă doar la puncţii. A luat nota 10 în spital, la geografie.

Seara, a avut o agitaţie neobişnuită. Îi spunea mamei că nu poate să doarmă. A rugat-o s-o ţină în braţe ca atunci când era bebe. Câteva ore mai târziu, murea la terapie intensivă.

A fost un virus: CLOSTRIDIUM

diana09

Citește și

Pe cine trimitem în Parlament?

Ultima săptămână de vânzoleală electorală. E ultima săptămână în care-i mai întâlniți pe candidații pentru …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza.