sâmbătă , 18 noiembrie 2017 - 14:16

MANELE şi şlapi ODIOŞI! O să-i spun cât O IUBESC!


Marea Neagră are ochii albaştri, scria cu sfială Lorelei…erau de fapt gândurile lui Ionel Teodoreanu care văzuse marea noastră pe vremea când peisajul era compus din mare, cu apucăturile ei, nisip, ceva pâlcuri de vegetaţie, ceva stânci…o coastă că toate falezele în care bate marea şi care au atât farmec… Un loc în care te duci să te regăseşti şi te pierzi de tot, te pierzi în ochii mării şi în mireasma ei,în vânt, în largul fără orizont…aşa pare marea noastră de pe mal…nesfârşită, nemărginită, uneori albastră, uneori nu, uneori veselă, alteori posomorâtă ….

Visez la o mare aproape pustie, nici pe mine nu m-aş suporta acolo, poate nici măcar pescăruşii… Cu marea asta în suflet am plecat către ea, am căutat un loc oarecum ferit, am sperat eu, la un hotel bine cotat, cu pretenţii şi, evident, cu bani. Recunosc că nu mai vizitasem litoralul nostru în plin sezon de foarte mulţi ani, poate 10?…şi oricum fuga mea la marea noastră în timpul din urmă s-a rezumat la vizite de cel mult două zile în locuri necăutate, ferite şi oarecum solitare care nu aveau cum să mi reveleze ce avea să păţesc…. Ne- am cazat, am căutat camera cu vedere spre mare, la cel mai înalt etaj, ca să am perspectivă, să cuprind tot, să îndes în mine cât mai multă nemărginire şi albastru… Apoi am căutat plajă…eu cu ea în suflet, căutam o plajă de nisip, scăldat în valuri, linişte, miros de mare, de alge, de scoici, de porumb fiert său copt poate, de soare şi vânt sărat…..căutăm un balsam în care să mă regăsesc că de fiecare dată. Pe măsură ce mă apropiam de plajă, liniştea din suflet şi zâmbetul de pe chip mi se stingeau…la început oarecum neîncrezător, nădejdea mea că nu e adevărat ceea ce văd nu a capitulat uşor, am continuat să înaintez din ce în ce mai neliniştită spre plajă, spre mare… Primele de care m am izbit au fost tarabele, îngrămădite grotesc unele în altele, cele cu colace, slapi, scoici fiind amestecate cu cele cu mâncare, covrigi, gogoşi, plăcinte şi, deşi nu pot rosti, îmi vine foarte greu să o fac, dar trebuie ca să întregesc peisajul, cele cu mici şi hamzii…peste care erau iarăşi îngheţate,dulciuri, fructe apoi slapi, saltele, şiraguri de scoici…ca şi cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, am descoperit oamenii, semenii mei, parcă toată suflarea planetei se mutase acolo, în tarabele alea, erau perechi cu copii, îi ştiai fiindcă semănau leit cu câte un tată cu trei cute la ceafă peste care atârna un lanţ, o mamă al cărei costum de baie era demult neîncăpător pentru ce conţinea, ţipau unii la alţii şi amândoi la copii, toţi în slapi şi în costume, cu câte un prosop atârnat în cap ….

Am sperat că trecând de toată agitaţia falezei voi găsi plajă, marea…am alergat printre tarabele care parcă nu se mai sfârşeau, mereu mai era ceva marfă de expus, câte un client în preajma…căutam mirosul binecunoscut de sare şi nisip fierbinte, de valuri….se năpustea în mine miros de carne arsă, muştar, bere..a uitasem!!!!!!!, Berea curgea ca marea, se revarsa din toate halbele în stomacurile generoase şi nerăbdătoare!!! Deci alergam către plajă!!!!!! O căutăm cu disperare, ajunsesem să cred că am greşit locul, poate acolo e doar un bâlci, marea mea este în altă parte….apoi am găsit nisipul!!!! Dar e foarte mult spus am găsit…am zărit urme de nisip….50 de metri spre mare de şezlonguri şi umbrele unele în altele, plus, din nou, semenii mei….erau peste tot…nu există şezlong gol, petic de nisip….cu dinţii strânşi am alergat spre mare….exagerez foarte tare cu alergat….am sărit, cerut scuze, ocolit, împiedicat, înjurat în gând….când am ajuns, în sfârşit, cearşafurile şi şezlongurile cuceriseră şi ultimul val, erau plasate până în apă, nimic nu era liber, un colţ de cearşaf nu aveai unde să pui….uras să stau pe şezlong la mare, pe mine trebuie să mă învăluie căldura nisipului prin cearşaf, să mă gâdile valurile în talpă, să mă răscolească vântul în nări….

Ca şi cum toată babilonia asta nu era suficientă, totul era acoperit de MUZICĂ!!!!!!!!!!!! Sau nişte sunete, muzica în sufletul meu are altă rezonanţă… Urlau toate difuzoarele tarabelor, fiecare pe limba lui, însă registrul nu era foarte diferit, preferate fiind manelele…erau manele optimiste şi manele mai triste, erau manele despre iubire şi trădare şi manele despre fraţi şi surori, despre sărăcie şi bogăţie…cred că era aceeaşi melodie în toate, însă textul putea să te înşele, subiectul era diferit şi doar cunoscătorii păreau să se descurce… Descumpănită şi fără putinţă să lupţi cu aşa ceva, am fugit în hotel, sperând că seara lucrurile se vor mai înviora, că pot să mă plimb pe faleză, să ascult marea, să miros nisipul şi scoicile şi vântul, să alerg în nisipul ud, să mă arunc în valuri… Cu nădejdea refăcută, deşi din cameră nu se auzeau sunete îmbietoare şi nici imaginea, că doar vrusesem perspectivă, nu era încurajatoare, am ieşit.
Puhoiul de la prânz se mutase pe faleză, unde pe toată lungimea ei erau alte sute de tarabe şi restaurante în care existau tone de mâncare, n am văzut în toată viaţa mea atâta carne, fleici întregi pe grătare, mici, cârnaţi, peste….udate de alte tone de bere, un furnicar de nedescris format din aceleaşi personaje pline de lanţuri, slapi, copii razgâiaţi şi supraponderali, în care părinţii îndesau toată carnea cu o seninătate dată doar de lipsa conştiinţei răului pe care îl faci…. Din nou, peste toate, de neoprit şi de neevitat, era MUZICA…aceleaşi sunete, manele strigăte din restaurant în restaurant, astfel că dacă pierdeai subiectul la ultimul de care treceai, îl descopereai peste două trei restaurante…era imposibit să poţi vorbi cu omul de lângă tine, era imposibil să auzi ce striga unii la alţii, un vacarm flămând şi însetat care cerea să fie hrănit dupa povara de pe şezlong din timpul zilei….. M am uitat cu spaimă reală în jurul meu, părea că numai eu nu mă simt în largul meu, eram de a dreptul înfricoşată, nu găseam marea şi tot ce promisese că îmi oferă când ajung…şi nici nu am găsit o cât am mai stat acolo, fiindcă aveam bilet…

Am plătit 5 zile ca să mă odihnesc pe plajă, la soare, în valuri, în linişte şi reculegere, să ascult vuietul neînfricat al marii negre şi să I văd ochii albaştri…am fugit cu un soi de durere în mine, aşa arată marea noastră vară, în toate staţiunile cred, nu poate fi altfel, nu a fost o excepţie, m am interesat apoi….

Fără pic de rea intenţie, fac un apel umanitar către toţi semenii noştri, către oameni, eu chiar cred în puterea speciei noastre de a reînvia din propria cenuşă aşa cum cred în puterea propriului popor de a se regenera, marea este ca o poveste foarte frumoasă şi adevărată, nu avem dreptul să o trivializăm, să I luăm farmecul şi binefacerea şi să ne şi acolo ca specie dominantă, manelizata, redusă la câteva instinct primare greşit înţelese… Totul trebuie să aibă o limită… O simt că pe o moarte, e ca şi cum a murit marea şi eu nici nu am fost la căpătâiul ei săi-i spun cât o iubesc şi cât de bine mă simt în braţele ei…

Anca Rugină

loading...
Loading...

Citește și

Șapte persoane prinse muncind la negru de către inspectorii ITM Gorj. Amenzi URIAȘE pentru agenții economici

Inspectorii Serviciului Control Relații de Muncă din cadrul ITM Gorj au depistat, săptămâna trecută, cinci …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza.