luni , 5 decembrie 2016 - 14:30

Pokemon Go. Nebunie, joc sau manipulare?

ionut-catrinaNu sunt un „gamer” prin definiție, adică profesionistul ce-și dedică timpul liber – și nu numai – consumului de jocuri. Nu am jucat ore în șir CS, Fifa ori mai știu eu ce blockbuster. Recunosc, am păcătuit cu Viking Clan (eram pe locul 33 în lume când Hi5 a fost cumpărat de Tagged și întreaga politică a site-ului a fost schimbată, multe jocuri dispărând), cu Angry Birds și… cam atât. Asta la nivel de – să-i spunem – dependență. Am încercat – și mereu o voi face – alte și alte jocuri. Nu văd nimic rău în asta, cât timp nu devii sclavul absolut al unei entități virtuale.

Periodic, piața jocurilor – o extraordinară sursă de a produce cașcaval dezvoltatorilor – aduce în prim-plan câte un joc ce cunoaște un succes teribil, reușind să capteze interesul (și banii poate) a milioane/zeci de milioane de utilizatori. Evident, unii se bucură, alții se întristează sau comentează. Cam toată lumea are dreptate.

Încă de la apariția sa pe această planetă (deocamdată), omul a manifestat suficiente tendințe de a (se) juca, fiindu-i probabil înscrisă în gene pofta de joc și joacă, indiferent de vârsta biologică. În cele ce urmează, vom încerca să arătăm părțile bune, dar mai ales pe cele nocive ale consumului (i)rațional de jocuri, pornind de la nebunia Pokemon Go.

La prima vedere, pare stupid, absolut irațional să alergi prin oraș – deseori la propriu – după niște „pocket monsters” („monștri de buzunar”). Privind puțin înapoi (există un site complex, http://www.pocketmonsters.net/, dedicat tuturor activităților ce implică monstruleții), parcă nu ne mai mirăm de ce vedem grupuri de oameni maturi, organizați și disciplinați, ce „vânează” animăluțele prin Herăstrău. Sau, de ce nu, prin Parcul Central din Tg-Jiu.

Încă de la momentul lansării, am fost avertizat de soție să nu-mi instalez aplicația, reproșându-mi-se că risc să-mi petrec tot timpul cu telefonul în mână. Nu am ascultat, curios fiind să văd ce și cum e cu acest joc ce a generat isterie: accidente rutiere, bătăi, incidente în secții de poliție/baze militare etc. Pe scurt, e simplu: strângi/capturezi monstruleții – în niște mingi, dacă-i lovești în cap – pe măsură ce te deplasezi (ideea e mersul pe jos), dar ai posibilitatea să identifici și obiecte (pokeballs, eggs etc.) care să te ajute pe parcursul jocului. După nivelul 5, deja devii o idee șmecher: îți faci debutul ca antrenor de monstruleți. Și de aici începe nebunia aia mare: îi crești, îi antrenezi, îi bagi în bătălie cu ai altor oameni etc.

Aud, citesc și văd reacții pro sau contra acestui joc. Desigur, e mult mai justificat să citești o carte sau să te plimbi, socializând față în față cu oamenii, dar aproape nimeni n-o mai face. Stau și rumeg o idee: ce e mai cretin: să dai „like&share” la postările de pe conturi false ale așa-ziselor vedete, sperând să câștigi mașini, averi și alte labe fantasmagorice sau să mergi la vânătoare de pokemoni?! Ce e mai de căcat: să dai „like&share” la postări în care Divinitatea te ajută sau te pedepsește – după cum scriu niște dobitoci – ori să antrenezi, virtual, niște monștri simpatici?! Problema e dependența de acest joc… În rest, sunt milioane de oameni care joacă de ani întregi Second Life. Chestie de opțiune. Atât!

Sigur, nu e chiar ok să te plimbi cu telefonul în mână și să riști accidente sau alte chestii nasoale doar pentru a prinde monstruleți. Evident, este fundamental să te poți oricând detașa de acest joc. Ca și de altele. Aici e toată treaba: detașarea. Puțini, foarte puțini o fac. Ca și cu mâncatul ce dă obezitate: orice, dar cu măsură. Do you like it?! Joacă-te, mănâncă, nu e interzis! Dar fă-o cu cap! Sau cu măsură, tot un drac.

Se vorbește de manipulare prin acest joc zilele astea. Da, așa e: și acest joc, ca multe alte chestii (TV, radioul, presa etc.), manipulează oamenii. Politicienii, economiștii, bancherii, evreii, americanii, rușii, masonii – toți fac zilnic treaba asta de căcat cu manipularea noastră. Însăși site-urile de socializare prostesc, manipulează, manevrează cetățenii. Suntem spălați constant și cotidian pe creier, dar sesizăm asta doar când apare câte un joc de genul Pokemon Go. Fericiți cei fară de cont de Facebook! Sunt mai puțini prinși în mrejele noii ordini mondiale. Ei vor muri împăcați și mai sănătoși mental.

Îm altă ordine de idei, când am fost depistat de soție că am jocul pe telefon, a trebuit să-l dezinstalez.Asta e! Dar nu înseamnă că nu voi mai juca de pe telefoanele Taniei, Dianei etc. Mai răruț, e mai drăguț!

P.S.: Eu sunt deja spălat pe creier și lecturez cărți pe de un e-book reader de circa 2 ani. Dilemă: sunt în pas cu tehnologia sau doar un biet animal cu creierii la dispoziția altora? Aaa, încă ceva: o fi adevărat că fiecare accesare/un simplu click pe Facebook generează niște cenți cuiva, acolo sus?! Dar nimeni nu mai urlă asta, e deja tacit înghițită, așa-i?

loading...

Citește și

ionut-catrina

Corupția și indiferența ucid în continuare

Acum un an, România s-a trezit în fața unei tragedii fără margini, ce a modificat …

2 comentarii

  1. Daca ai ajuns sa-ti instalezi aplicatii pe telefon numai cu incuviintarea consoartei, inseamna ca ai o alta dependenta amice. Cred ca papucul nevestei e destul de acutit, asa ca fereste-ti bine partea dorsala…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza.