sâmbătă , 18 noiembrie 2017 - 6:43

Simpozionul internaţional de pictură de la Rânca (Gorj), ediţia 2017

Simpozionul internaţional de pictură de pe meleagurile gorjene s-a desfăşurat şi în acest an în staţiunea montană Rânca din judeţul Gorj, în perioada 21.08 – 03.09.2017. Organizatorii au fost Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși”, Primăria şi Consiliul Local Târgu-Jiu, în parteneriat cu Filiala Gorj a Uniunii Artiștilor Plastici din România şi Institutul Cultural Român. Artiştii au fost cazaţi la Complexul Turistic „Panoramic” din staţiunea Rânca. În acest an au participat şapte pictori profesionişti: Elisabeth Ochsenfeld (Germania), Dorin Creţu (Franţa), Katarina Djordjevic (Serbia), Suzana Fântânariu, Ileana Ştefănescu, Mirela Trăistaru (România). Curatorul simpozionului a fost pictorul Vasile Fuiorea, preşedintele Filialei Gorj a U. A. P. din România.

Simpozionul de pictură este o secțiune a „Atelierelor Brâncuşi”, program cultural având ca obiectiv promovarea operei lui Constantin Brâncuşi și a artelor vizuale contemporane, în țară și în lume. Lucrările realizate anual vor îmbogăți colecția de artă contemporană a municipiului Târgu-Jiu și vor fi expuse cu ocazia diferitelor manifestări culturale desfășurate de primăria orașului la nivel național şi internațional.

Pe parcursul desfăşurării simpozionului am realizat o serie de interviuri cu pictorii participanţi, sub forma unui dialog pe seama creaţiilor acestora, pentru a se înţelege mai bine gândirea artistică a fiecăruia, compoziţia şi tehnica lucrării realizate.

Elisabeth Ochsenfeld, artistă din Timişoara, oraş unde a absolvit şi Facultatea de Arte Plastice, trăieşte în prezent în Germania (Heidelberg), în care a emigrat în anul 1986. A participat la numeroase simpozioane internaţionale (Germania, Portugalia, Italia, Egipt etc.) iar lucrările sale sunt prezente în galerii, muzee şi colecţii particulare în numeroase ţări din Europa, Asia şi America de Nord. Este membră fondatoare a mai multor asociaţii şi fundaţii culturale şi artistice.

În timpul simpozionului a creat lucrările „Heights I” şi „Heights II” („Înălţimi I” şi „Înălţimi II”, tehnica de pictură folosită fiind acrilic pe pânză) în care reprezintă transfigurat peisajul din zona Rânca, prin filtrul înţelegerii şi experienţei sale plastice sau, mai generic, prin sufletului ei de artistă. În ceea ce priveşte modul de a realiza compoziţia, ea ne-a spus următoarele: „De obicei, atunci când sunt invitată într-un simpozion sau când pregătesc eu însămi un proiect, mă gândesc un timp asupra subiectului pe care îl voi aborda. De obicei, ascult muzică, citesc, mă documentez ca să îmi formez o imagine chiar înainte de a ajunge într-un anume loc, aşa cum este Rânca, altfel spus mă pregătesc sufleteşte înainte să apară acel moment de inspiraţie care este unul de interferenţă între energia artistului cu cea a mediului şi din care rezultă o pictură. Când am venit aici, jumătate din Vârful Păpuşa era în ceaţă, ceea ce mi-a lăsat un timp să mă acomodez cu el.

În mare măsură, lucrările mele constituie un ciclu, deoarece consider că mă pot face mai bine înţeleasă astfel şi, în plus, că eu pot să cresc în temă, o pot dezvolta într-un anume fel. Mă las inspirată de ceea ce văd în jurul meu. M-am plimbat prin peisaj, pe dealuri şi pe munţi, pe jos sau cu maşina şi mi-am făcut o sinteză a imaginilor pe care le-am văzut (şi fotografiat) şi a impresiilor care mi-au rămas. În funcţie de toate acestea, mi-am construit compoziţiile.

Pentru mine locul despre care vorbesc în culoare este « recognoscibil », în sensul că doar eu ştiu exact ce anume din peisaj m-a lăsat inspirată, iar altcineva nu ar putea recunoaşte locul respectiv, deoarece lucrarea dă uşor în abstract. Bineînţeles că pictura mea este o interpretare, toţi facem asta de fapt.
Sunt mai multe motivaţii atunci când realizezi o pictură, dar în special la ce anume « rezonezi »: la ce grafică, la ce compoziţie, la ce efect de lumină/umbră etc. Fiecare îşi găseşte în lumea înconjurătoare acea imagine la care se poate opri cu întregul său concept mental. Aici eu am fost însă invitată (şi nu atrasă de ceva anume) şi a trebuit să mă obişnuiesc, să-mi găsesc rostul, cu respect faţă de spaţiul în care sunt pusă să exist o perioadă de timp şi să găsesc soluţii plastice pentru « corespondenţa » mea cu acel loc. Prin felul meu de a fi nu se poate să nu existe o astfel de corespondenţă, tocmai pentru că plec de la necesitatea de a respecta locul unde mă aflu şi de a crea o legătură cu acesta, pentru a-l înţelege măcar parţial, măcar o bucăţică din el.
Rânca m-a impresionat prin faptul că munţii sunt foarte vechi şi înalţi, dar molcomi în acelaşi timp. Au deci blândeţe, ceea ce nu vezi în Făgăraş sau în Alpi. Aici e un peisaj aproape odihnitor şi meditativ. Contrastele le-am găsit în primul rând în schimbările de culoare şi de lumină, în felul în care vegetaţia s-a « implementat » în aceşti munţi (ce constituie « petele de culoare » mai închise) şi între liniile orizontale şi verticale din structurile locului. Lucrarea este de fapt energia mea legată de acest peisaj, trezită o dată cu contemplarea sa. Actul artistic este o energie, dar depinde de fiecare dintre noi cât de intens o trăieşte, pentru că nu suntem toţi la fel.

În ceea ce-l priveşte pe Brâncuşi, aş spune că el nu m-a influenţat foarte mult, deoarece eu am luat o altă cale în artă, dar el este existent în viaţa fiecărui om care a studiat artele sau care încearcă să le înţeleagă. În plus, am ajuns să citesc literatură de specialitate americană, unde Brâncuşi este pomenit de către Alfred Stieglitz, Georgia O’Keeffe şi mulţi alţi oameni mari din cultura universală, care au fost în viaţa lui. Edward Steichen, un fotograf care a făcut de fapt pictură fotografică, l-a cunoscut pe Brâncuşi şi au expus împreună în galeria lui Stieglitz.

Cred că în momentul în care nu scoţi din context pe cineva, ci dimpotrivă, îl plasezi în context, ai şansa să-l înţelegi mai bine (fapt valabil pentru orice şi oricine: şi pentru un fenomen, dar şi pentru un creator). Dacă îl scoţi vei pierde ceva, rupi nişte legături, o reţea. Brâncuşi era solitar, dar trăia şi el într-o societate şi se îmbogăţea cu oamenii din jurul lui şi cu experienţele reciproce (inclusiv dans, muzică şi altele).

Eu nu mă simt legată de niciun fel de curent artistic, sunt mulţumită că am urmat o şcoală foarte bună, că am avut profesori buni şi că îmi văd de drumul meu. Un artist pe care-l admir este Gerhard Richter, exact din cauza acelei libertăţi artistice pe care mi-o ofer şi mie. Atunci când am un proiect nu consider că trebuie să fiu recognoscibilă cu ce am făcut aici, ci să fac cu totul altceva, depinde de tema pe care mi-o aleg. Lucrările mele din tabără sunt nonfigurative şi figurative deopotrivă, figurative în sensul că este totuşi o compoziţie citibilă. Este însă cu siguranţă şi artă abstractă. Dar nu mi-am pus problema să încadrez ceea ce fac în vreun curent anume. Este o artă personală ce ţine pur şi simplu de evoluţia mea, de individul, de artistul din mine. Nu am numai pictură, ci am şi desene mari, figuraţie, studiu.

Katarina Djordjevic, cu masterat şi doctorat în Artele Frumoase la Universitatea de Artă din Belgrad, este actual profesor la Facultatea de Artă a Universităţii din Nis. Începând cu anul 1989, a participat la peste 200 de expoziţii de grup în Serbia şi în străinătate (Canada, Japonia, România, Rusia, Austria etc.) şi cu expoziţii personale (Italia, Spania, Suedia, Iran etc.).
Artista a realizat picturile „Dialogue I” şi „Dialogue II” („Dialog I” şi „Dialog II” în tehnica acrilic pe pânză), transformând figurativul în nonfigurativ într-o manieră uşor abstractă. A relatat următoarele: „Am fost inspirată de peisajele minunate montane de la Rânca pe unde m-am plimbat şi am pus numele de « Dialog » lucrărilor mele, ca o relaţie între cer, munţi şi apele din jur. Am gândit lucrările şi ca un ciclu al « convorbirii » între natură şi sufletul meu. Tehnica în care le-am realizat este foarte potrivită pentru că noi suntem aici pentru o scurtă perioadă de timp, acest material se usucă repede şi sunt mulţumită că pot să-l modific frecvent.

De obicei nu pictez peisaje, dar obişnuiesc să pun mici fragmente de imagini montane pe fiecare din pânzele mele. De asemenea mă folosesc şi de nori ca inspiraţie sau uneori de reflexiile în apă, ceea ce are sensul de « conversaţie », deoarece ceea ce vezi sus nu este acelaşi lucru cu ce vezi jos. Am dezvoltat această idee în câteva lucrări.

Nu mă gândesc că particip la un curent artistic anume. Uneori publicul poate realiza că este vorba despre un peisaj, dar alteori acest lucru nu este atât de evident şi oamenii asociază imaginile cu ceva ceea ce ştiu: munţi, arbori, ape etc. Mă gândesc la mine ca la un pictor care are de a face cu natura şi o transformă în « ceva » la nivel mental, ceea ce este un proces abstract. Pare o lucrare realistă dacă o priveşti de departe, dar dacă te apropii realizezi că este o construcţie abstractă.

Prima întâlnire pe care am avut-o cu Brâncuşi a fost în timpul studiilor mele, când am realizat că sculpturile sale, atât de neobişnuite, au fost o extraordinară apariţie în arta modernă. A fost un artist foarte creativ şi este încă modern şi avangardist întocmai ca atunci când trăia. Prin lucrările sale nu a transformat doar forme ale naturii în sculpturi; în ele este un nivel atât de înalt, încât îndrăgesc foarte mult opera sa. Voi fi foarte mulţumită să văd câteva din lucrările sale în Târgu-Jiu, aşa cum am fost văzând marea colecţie din Paris sau în alte muzee din lume”.

Ile Ştefi (Ileana Ştefănescu) este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti şi are în palmares mai multe expoziţii personale (România ) şi de grup (România, China, Germania). La Rânca a creat lucrările „Babel” şi „Ascensiuni periculoase” într-o tehnică deosebită: pământ și acrilic pe pânză. Unele din lucrările sale atrag imediat atenţia prin forţa care o degajă. Dar, în „jocul” său artistic, pendulează între două tendinţe: de a da forţă muntelui (printr-un puternic expresionism, ca în picturile expuse) şi de a lua-o acestuia (prin minimalism).
Artista din Bucureşti a dat următoarele detalii despre lucrările sale: „Am încercat să urc pe Muntele Păpuşa, dar am avut o uşoară spaimă şi m-am oprit. Ulterior am aflat că nu se poate urca oricum şi ce mi s-a întâmplat mi-a transferat un titlu către lucrarea « Ascensiuni periculoase ». Am venit aici cu gândul să lucrez inspirată din natură, deşi ceea ce fac în atelier este cu totul diferit. Totuşi am utilizat aici aceleaşi materiale pe care le folosesc şi în atelierul meu, unde lucrez destul de mult cu pământ. Mai precis, în cazul lucrărilor mele am folosit pământ cu un liant şi apoi acrilic, incluzînd şi o hârtie uşoară din bambus chinezesc (un colaj de hârtie pe care apoi l-am « de-colat »). Mă interesează materialitatea foarte mult, pentru că ea înseamnă ceva. Cred că geometriile mă atrag, în general (eu sunt şi inginer, având la bază o facultate tehnică) şi, în acelaşi timp, încerc să urmăresc compoziţia şi materialitatea.
Acum încerc să redau ceea ce văd în natură, mai exact forţa şi ceea ce înseamnă ea. Forţa o redau prin materialitate, prin contrastul între materie şi fundal, prin scrijelirea pânzei (cu ajutorul cuţitului) pentru a reda duritatea muntelui, prin liniile geometrice.

Într-o altă lucrare am încercat de fapt să « zdrobesc » muntele cu norii, pentru că într-o zi am observat o atmosferă foarte întunecată, cu nori foarte grei. Am fost impresionată şi am încercat să redau din această putere a norilor asupra muntelui şi aşa s-a născut lucrarea « Babel », folosind aici şi o anumită simbolistică, făcând aluzie la biblicul Turn Babel. De obicei prefer să dau un titlu care să mă îndepărteze de ceea ce văd.

Cu privire la stilul artistic la care aş putea să mă revendic, aş spune că am două căutări (poate şi datorită dualităţii noastre, a oamenilor în general) care se transferă pe pânză. Sunt expresionistă, adică îmi place să folosesc forţa, duritatea, să pun materia « grosolan » ca să spun aşa şi am şi acest stil minimalist pe care-l prefer foarte mult. Mai am o pânză şi mă gândesc să redau acest munte printr-un minimalism, adică o simplă piramidă undeva în spaţiu, pentru că dacă stai sub munte ţi se pare că te zdrobeşte, dar dacă-l voi arunca undeva într-un colţ pe pânză, solitar, atunci el nu va mai avea forţă (va pluti cumva în spaţiu). Dacă mă raportez la Univers, muntele nu mai este nimic.

La Brâncuşi m-au impresionat două aspecte. În primul rând simplitatea (care spune însă extraordinar de mult) şi cum a dorit el să ajungă la esenţă, într-un timp în care nu ştiu cât de mult artiştii căutau acest lucru. El ajunge la o formă simplă (simbolică) plecând de la esenţă şi de la natură. Eu nu vreau să mă raportez la Brâncuşi, dar fără să vrem noi avem o influenţă din partea lui. De exemplu, atunci când mă gândesc la forma unui munte ajung tot la esenţa lui: Vârful Păpuşa are o formă de piramidă. Cred că este destul de greu de vorbit despre Brâncuşi; sunt atât de multe studii şi discuţii, dar pentru mine, ca artist, el este important prin această esenţă şi acest lucru cu materia”.

Mirela Trăistaru (cu masterat în pictură) este născută la Bistriţa, a absolvit Liceul de Artă şi Universitatea de Artă „Ion Andreescu” din Cluj şi locuieşte actual în Bucureşti. A participat cu lucrări la 49 de expoziţii personale şi la 102 expoziţii de grup (în ţară şi străinătate). Îşi exprimă creativitatea într-o multitudine de manifestări artistice (pictură, grafică, fashion, teatru, film, obiect, instalaţie, happening, bodypainting), pictura însemnând în viziunea sa muzică, dans, formă, culoare, gest, cuvânt, sentiment şi emoţie.

Artista a folosit tehnica acrilic pe pânză în ambele sale lucrări: „Jurnal de Rânca I” şi „Jurnal de Rânca II”. Într-o lucrare denumită „Întreg”, suprapune o scrisoare a lui Brâncuşi peste imaginea „Sărutului”. A făcut următoarele aprecieri: „ « Sărutul » este una dintre lucrările foarte puternice şi cu un mare impact ale lui Brâncuşi”. De fapt toate lucrările sale au un astfel impact şi nu vorbesc doar despre efectul asupra artiştilor, ci şi asupra celor care sunt în afara artei. Foarte multă lume are în case copii după « Sărutul » lui Gustav Klimt sau după « Sărutul » lui Auguste Rodin, iar noi, dacă suntem români, de ce să nu avem « Sărutul » lui Brâncuşi.

Lucrările mele intră în zona figurativului; eu nefiind genul care să practice abstractul, ci dimpotrivă, sunt un om al concretului. Aşa că fac figurativ, descriptiv, cu poveste, cu imaginaţie… Am realizat aici şi un « pepene » dintr-o felie de copac (dintr-un brad proaspăt tăiat), pe care Dorin Creţu mi-a dăruit-o atunci când am mers prin pădure, împreună cu artiştii taberei”.

Suzana Fântânariu (originară din judeţul Suceava, absolventă a Institutului de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca) este profesor universitar doctor la Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara şi un artist vizual de renume european, cu un palmares impresionant: numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară şi străinătate, participări la bienale şi trienale internaţionale, premii prestigioase obţinute în România, Olanda, China etc.

La Rânca a realizat un diptic format din lucrările „Jurnal utopic I (De la profan. Cotidianul)” şi „Jurnal utopic II (Spre sacru)”, care exprimă trecerea de la profan la sacru, şi lucrarea „Memorial Brâncuşi” privind personalitatea multivalentă a marelui sculptor, toate în tehnica picto-colajului.

Despre creaţiile sale ne-a relatat următoarele: „Cele două lucrări numite « Jurnal utopic » reprezintă de fapt un diptic în tehnica picto-colajului, deoarece legătura între colajele aplicate pe pânza preparată se face cu ajutorul culorilor acrilice (sunt lucrări mari, împreună având 2/1 m). Acest diptic este o compoziţie modulară, în sensul că am un element antropomorf subdimensionat faţă de dimensiunea reală a omului, cu trimitere spre mumificările egiptene. Este vorba de forma umană sau urma corpului care rămâne, altfel spus doar carcasa care ar putea încorpora o realitate vie sau care ar putea aduce trecutul în prezent (la egipteni rămâne corpul în sine, ca operă de artă, la europeni rămâne urma metaforică a lui). De aceea mi-a convenit să iau fotografii autentice, reale, recognoscibile, însă ar fi fost o lipsă de profesionalism dacă nu aş fi încercat să fac legătura prin culoare şi de asemenea mental şi sentimental între ele, diminuând realitatea.

Ele necesită o fineţe, o transparenţă şi o transpunere mai puţin materiale, adică se lucrează utilizând culori foarte subţiri ca materialitate pentru a nu inhiba vizualizarea colajelor, care nu sunt întâmplătoare: fiecare element, modul pe care am hotărât să-l dezvolt, adică acea siluetă umană care aduce cumva cu gândul la mumiile egiptene, dar de fapt este o formă antropomorfă în miniatură. În interiorul fiecărui element de genul acesta compun o anumită situaţie în cazul cotidianului; poate probleme de stradă, de violenţă (până la războaie), sociale sau unele banale care ridică problema trecerii timpului cumva ineficient.

De la cotidianul din « Jurnalului utopic I» se trece la partea de sacralitate şi de cultură din « Jurnalului utopic II ». Am fost nevoită să mă exprim cu foarte multe elemente, cu foarte multă informaţie, ca să pot convinge publicul de acest traseu de la profan la sacru. Cu puţine elemente aş ajunge doar la un tip de simbolistică, pe când eu, utilizând releul colajului, mă folosesc cu adevărat de realitate, fiindcă imaginile pe care le-am ales şi pe care le-am adunat în timp sunt foarte expresive. Am o mare colecţie de imagini semnificative şi expresive pe care am început să le adun încă din anul 2006 (când eram la Paris) şi le-am folosit în expoziţiile personale sau în anumite proiecte (în ţară sau în străinătate) cu pereţi sinergetici, în sensul acestor module nesfârşite. Cu ele vreau să sugerez de fapt o trecere în timp a realităţii, cum se transformă ea de la o zi la alta, de la un an la altul şi aşa mai departe.

Din punct de vedere plastic, această reprezentare a trecerii de la profan la sacru este un exerciţiu dificil pentru că trebuie să intervin. De exemplu, colajele sunt senine şi luminoase, dar dacă din punct de vedere tehnic conţinutul este profan, atunci eu ar trebui să intervin cât se poate de mult ca să metamorfozez de fapt profanul în sacru (şi mai puţin invers, deşi se întâmplă şi asta deseori în viaţa de toate zilele). Ca artist, eu trebuie însă să susţin partea de sacralitate, de cultură şi de spiritualitate. Trecerea respectivă o sugerez pornind din partea de jos a primei lucrări a dipticului, în care sunt scene de război unde pier vieţi nevinovate, la părţile de sus, urcând pe alte registre unde colajele sunt înaripate, ce reprezintă zona sacrului (aici sunt şi colaje prelucrate artistic, legate de cupolele bisericilor).

Modulul pe care-l folosesc în « Jurnal utopic » provine din corporalitatea subdimensionată a omului. Spre deosebire de zona egipteană, când corpul este obiect în sine şi există în muzeele lumii, eu doar încorporez în forma respectivă o nouă realitate. De aceea îmi convine extrem de mult colajul, mai ales în zona pe care am numit-o « Cotidianul ». Trebuie însă să renunţ la o parte din realitate; realitatea fotografică o anihilez şi o reinventez. Este foarte important să reinventez acea realitate pe care am pierdut-o.

Eu consider că mă integrez foarte bine în curentul contemporan multivalent, în sensul de experimentalism contemporan. În arta contemporană există foarte multe tendinţe şi eu de asemenea experimentez foarte mult. Colajul mi-a plăcut încă din studenţie şi susţin în continare ideea colajului, folosită de cubişti şi dadaişti, dar îl integrez în circuitul limbajului contemporan, în multivalent. Nu mă axez doar pe direcţia asta, dar el există în creaţiile mele. Ar fi în aceste lucrări şi un fel de suprarealism, deoarece mie, în general, îmi plac zonele misterioase ale lumii. Vorba lui Eugen Ionescu: dacă o lucrare nu este puţin misterioasă, nu prea este creaţie. Teoretic, mă pot axa pe ideea utopiei contemporane, extrem de vehiculată în zilele noastre.
În lucrarea „Memorial Brâncuşi” în care am prezentat colaje cu imaginea artistului, am încercat să redau expresivitatea, portretistica acestui mare artist, pusă în contextul ideii de sculptură şi de spaţiu al sculpturii, românesc sau parizian. Am fost foarte fericită să fac o lucrare cu un memorial Brâncuşi, care a fost pentru mine un exerciţiu emoţionant. Am lucrat 30-40 de imagini după Brâncuşi, cu tentaţia permanentă de-a interfera şi de-a compune aceeaşi personalitate, contextul fiind acela al unui adevărat omagiu. Cu cât personalitatea respectivă este de mai mare anvergură, cu atât şi mediatizarea ei este mai mare şi atunci există aici multe fotografii destul de cunoscute publicului, însă puse într-un context compoziţional, fiind motivată şi de faptul că eu sunt un grafician şi cred că mi s-ar potrivi esenţializarea compoziţiei prin colajul fotografic.

Am mai compus şi o a patra lucrare, pe care am numit-o „Portret axial”. Este un portret anonim, care vizează zona intelectualităţii, a creatorului, a poetului, a visătorului, a omului de creaţie. E un portret mare, creat între umbră şi lumină, un fel de « apariţie » ce nu are fizionomia tipică unei persoane cunoscute, dar care reprezintă omul creator, destul de aproape şi el de divinitate.

Aici, la Rânca, peisajele extraordinar de frumoase şi altitudinea locului (sus, spre cer) au creat o stare spirituală foarte bună, confortabilă psihic şi favorabilă lucrului. Probabil că din cauza acestei poziţii geografice am luat unghiul acesta de trecere de la profan la sacru. Din exterior, par poate că lucrez analitic şi am cumva o muncă de laborator, însă starea respectivă este foarte importantă”.

Dorin Creţu este un artist român (pictor şi grafician originar din Ţara Bârsei) reprezentativ pentru generaţia anilor ’80. A plecat însă din România imediat după Revoluţie şi locuieşte la Paris (pe malul Senei) de aproape 27 de ani. Aici şi-a continuat activitatea din ţară, dar şi-a schimbat maniera de lucru în mod radical. Se constată o rupere de figurativul cu tentă expresionistă din etapa sa românească şi o deplasare spre reducţionismul formal occidental, până la non-figurativul spiritualizat care caracterizează perioada sa pariziană. Multe din lucrările sale (cu motive geometrice şi florale) se situează la graniţa dintre figurativ şi abstract şi îndeamnă la meditaţie. A luat parte la numeroase expoziţii de grup (Paris, Londra etc.), mai multe din lucrările sale fiind achiziţionate de către guvernul francez pentru Fondul Naţional de Artă Contemporană din Franţa şi de către Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. A obţinut mai multe premii şi burse de creaţie la Bucureşti şi Paris.

În simpozion a realizat lucrări folosind tehnica de acrilic pe pânză, cărora le-a dat titluri poetice „În zadar aștept vorbele tale scrise” şi „Rânca mea”. La Paris, pictorul foloseşte o tehnică mult mai elaborată în lucrările sale, dar aici s-a readaptat şi a revenit la o tehnică tradiţională de beaux arts, folosind culori acrilice pe pânză, fără niciun fel de artificii.
Despre arta sa a relatat următoarele: „Contactul cu lumea artistică pariziană (şi nu numai) mi-a oferit un fel de deschidere din punct de vedere plastic şi aş vrea să cred că am progresat din punct de vedere gramatical. Bineînţeles că noţiunea subiectului este peste tot la fel; dorinţa de a picta după natură, în ţară sau în afara ţării, este aceeaşi. Şi în România aveam o anumită aplecare spre reprezentaţie, în sensul de a reprezenta figura umană, care este aproape omniprezentă în lucrările mele, însă câteodată mă îndepărtez şi fac aşa-zisa « non-reprezentare », adică o pictură abstractă care să trăiască în sine, prin forţa ei plastică, care nu se raportează la ceva real. Iar în ultimul timp lucrez după un motiv vegetal pe care-l tratez sub diferite forme, care se observă la toate lucrările mele mai noi. Din punct de vedere tehnic, acest motiv îmbracă foarte multe experienţe şi aşa-zisa « bucătărie »de pictor.

Deşi îmi place arta modernă, eu nu mă raportez la vreun curent al acesteia din perioada interbelică, o dată că nu am avut ocazia să fiu « aspirat » de unul anume, iar simpla observaţie a lui (şi indiferent chiar dacă el îmi poate influenţa creaţia) nu înseamnă că aparţin unui curent plastic bine definit. Pictura mea este personală, non-figurativă, câteodată cu valenţă abstractă, dar şi cu valenţe figurative. Aş putea spune că ea este la jumătatea drumului între abstract şi figurativ, pentru că în anumite lucrări doar sugerez forma vegetală, adică nu am pretenţia să pictez, să zicem, o floare, dar o sugerez prin diferite mijloace tehnice. Reprezint ideea ei.

Brâncuşi nu m-a influenţat în pictură dar, pentru că am cochetat cu fotografia, am fost foarte atent la fotografiile făcute de Brâncuşi, din care se vede că era foarte pedant. Nu numai la Centrul Georges Pompidou sunt fotografii ale sale; în America sunt de asemenea destul de multe şi câteva se vehiculează în piaţa de artă contemporană. La târgurile şi la saloane de artă fotografică internaţionale eu văd în continuare fotografii de Brâncuşi. La un astfel de salon de la Paris am văzut una într-un fel de sepia, într-un clar-obscur în care el îşi fotografia sculpturile.

Brâncuşi este însă special. După umila mea părere el este un drum închis, adică peste el nu se mai poate trece. Cred că el este prea puternic, ca semn plastic, pentru a crea o şcoală. Isamu Noguchi a avut o tentativă de a-şi realiza sculpturile cu o oarecare influenţă brâncuşiană, dar este enorm de greu de a face asta, deoarece povara influenţei este uriaşă în creaţie, este aproape inhibantă.
În ceea ce priveşte compoziţiile pe care le-am realizat la Rânca, ele sunt figurative, în ideea că sunt aici şi că am suficiente motive plastice care pot să mă inspire. Bineînţeles că denaturez puţin, dar punctul de plecare este de la ce văd în jur. Este vorba despre această formă muntoasă pe care încerc să o atac aşa cum ştiu şi cum pot, s-o interpretez şi astfel să o mai schimb, dar mai mult încerc să redau o atmosferă. Am fost foarte impresionat în primele zile, când era o vreme închisă şi chiar o mică furtună ce dădeau cerului un aer dramatic. Dramatismul peisajului şi al acelei atmosfere m-a impresionat pentru că era într-adevăr special (am făcut de altfel foarte multe fotografii cu telefonul) şi încerc să îl redau într-un fel, schimbând bineînţeles şi ajungând la o compoziţie care să-mi aparţină.

În Paris, sub raport artistic, aş spune că direcţiile sunt multiple iar saloanele de artă sunt partizane aproape tuturor direcţiilor. În lunile trecute am văzut chiar pictori contemporani care aveau preocupări cubiste, aşa că nimic nou sub soare. Bineînţeles că problemele sunt aceleaşi, dar tratarea este diferită. În Paris este o aplecare spre arta conceptuală, non-figurativă, spre instalaţii… Instalaţiile apar frecvent tocmai pentru că există acest curent de artă conceptuală, deoarece artistul nu se mai mulţumeşte să reproducă natura şi să o pună pe pânză cu sensibilitate şi cu emoţia pe care doreşte să o transmită, ci vrea să promoveze şi o anumită idee prin care să busculeze într-un anumit fel spectatorul, fie că el se agaţă de o idee contemporană, fie că încearcă să-şi depăşească puţin epoca şi să vorbească despre multe alte lucruri. El vrea să participe, să fie contaminat în continuare de această nebunie conform căreia artistul trebuie să schimbe lumea într-un anumit fel.

Apar tot timpul noi curente, mă refer de exemplu la şcoala germană, cu Aselm Kiefer şi Gerhardt Richter, care prezintă pe piaţa de pictură a Europei lucruri extraordinar de noi. Richter a schimbat puţin sensul picturii; a creat o autonomie prin abstractul pe care l-a realizat. Americanii au adus noutăţi prin pop-art, revendicat însă acum… ajuns un fel de kitsch. Oricum, apar de fiecare dată lucruri noi, dar nu ştiu dacă a apărut ceva de-o putere extraordinară.

Plaja de gusturi ale parizienilor este şi ea foarte largă: de la figurativ până la abstract, minimalism, artă video etc. Am cunoscut colecţionari care trăiesc în casă cu un monitor ce funcţionează încontinuu, pe care se prezintă în buclă « filmul » unui artist plastician.

În ceea ce mă priveşte, aş vrea să cred că mi-am creat un stil propriu, care în ultimul timp este legat mai mult de tehnică. Chiar am curajul să afirm că am o tehnică specială în ultimele lucrări pe care le-am realizat, care se numesc « Flori », « Forme vegetale » sau « Influenţe ». În spatele lor se ascunde o chimie de pictor.

Vasile Fuiorea, curatorul simpozionului, este originar din Peştişani, Gorj (zona în care s-a născut Brâncuşi) şi este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii de Vest din Timişoara. Actualmente este lector univ. dr. la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu şi cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova, Domeniul Arte Vizuale. Are în palmares expoziţii personale şi de grup, în plan naţional şi internaţional, şi a participat la mai multe tabere de creaţie (România, Grecia, Austria).

În simpozion a creat lucrările „Introspecții IV” şi „Introspecții V”, în tehnica pastă de relief și acrilic pe pânză. Creaţiile sale stau sub semnul trăirilor personale, a miturilor și energiilor teluricului specific zonei Rânca (vârful Păpușa) pe care artistul le transfigurează în seria „Introspecțiilor”, lucrări pseudo-figurative de factură neo-expresionistă. Antropomorfismul evocat de pictor este consubstanțial cu peisajul, astfel că formele umanului, dense, matieriste, așternute cu o pastă expresivă, aproape sculpturale, sunt translate în elementele de peisaj care evocă doar atmosfera, nu și corporalitatea sau identitatea acestuia.

Artistul este interesat mai cu seamă, dincolo de recuzita elementelor preluate din lumea reală, să transmită trăirile pe care le are în raport cu cele resimțite în experiențele reale sau imaginare, în locația evocată sau în trecut. Corpurile personajelor sale sunt relaționate în raporturi compoziționale firești, prin statica sau dinamica lor, dar ele viețuiesc şi în osmoza generală a tablourilor, prin decorporalizări și reconfigurări, fiind parte a microcosmosului peisagistic. Dacă există o trimitere la peisagism, aceasta nu are nimic naturalist, situându-se între proiecția ludicului și construcția / deconstrucția expresivă a maselor cromatice ce compun suprafețele picturale.

Introspecțiile lui Vasile Fuiorea sunt, într-o cheie de citire mai largă, spaimele, dramele sau viscerale iubiri resimțite de umanitate sau chiar de artist.

În ceea ce priveşte simpozionul internaţional de pictură el a făcut următoarele aprecieri: „În acest an, Simpozionul Internaţional de Pictură « Atelierele Brâncuşi » şi-a propus, pentru a treia oară în această locaţie, să realizeze atelierele într-un spirit al libertăţii de creaţie. Din acest motiv nu există o temă de la care să plecăm, fiecare artist venind cu proiectul său propriu. Dar, pentru că am ales această locaţie, nu ai cum să nu fi încărcat pozitiv de peisajul montan, de toate aceste întâmplări frumoase din zona Rânca şi din interacţiunea cu arta fiecăruia, pentru că rostul unui simpozion este şi acela de a face schimburi culturale, mai ales între zone diferite ale Europei.

Am insistat ca locaţia acestei tabere să rămână aici la Rânca, deoarece am constatat că există o anumită influenţă pozitivă a locului. Există o apetenţă foarte mare pentru lucru, datorită spaţiului montan, a frumuseţii lui unice, a aerului. Pentru un pictor este foarte potrivit să fie într-o astfel de locaţie, deoarece una este să fii într-o zonă care nu-ţi spune aproape nimic, cum ar fi spaţiul urban unde ai doar câteva repere urbane şi doar atât, şi alta este să fii într-un astfel de spaţiu montan în care primeşti tot felul de sugestii (unele chiar energetice), care se observă în dorinţa de lucru şi în rezultate. Unii artişti mi-au spus că şi-au descoperit aici alte filoane creative. Şi pentru mine a contat mult, deoarece eu însumi mi-am modelat un stil pictural aici, abordând o serie pe care o continui de doi ani şi procesul continuă şi acum, deşi el se află la capăt de drum.

În general, un artist care a plecat din România şi care s-a naturalizat într-o altă ţară pleacă totuşi cu un bagaj de formaţie universitară locală. Dar modul în care-şi trăieşte noua sa viaţă şi interacţiunea culturală pe care o are cu noul mediu în care activează, toate acestea îşi pun amprenta pe creaţia sa actuală.

M-am documentat foarte bine asupra artiştilor pe care i-am selectat pentru acest simpozion şi le cunosc creaţia. Nu am sesizat însă o diferenţă fantastică între arta contemporană practicată în Occident (mă refer aici la spaţiul francez şi german) şi arta românească, mai ales că cei doi artişti pe care-i evoc (Elisabeth Ochsenfeld şi Dorin Creţu) au absolvit o facultate de artă în România. Dar, repet, faptul că au activat atât de mulţi ani într-o altă ţară aduce şi o anumită particularitate a spaţiului german sau francez”.

Sorin Buliga

loading...
Loading...

Citește și

Șapte persoane prinse muncind la negru de către inspectorii ITM Gorj. Amenzi URIAȘE pentru agenții economici

Inspectorii Serviciului Control Relații de Muncă din cadrul ITM Gorj au depistat, săptămâna trecută, cinci …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza.