„Acum adunăm în suflet mănunchi de virtuţi“

traditii_1

Preacuvioase părinte, urcuşul duhovnicesc către Înviere se apropie de final. Fiecare în parte s-a nevoit, mai mult sau mai puţin, însă acum, în aceste ultime zile de post, cum să fie postul nostru?
Arhim. Clement Haralam: La începutul Postului Mare, de fiecare dată, Biserica ne cheamă, prin cântări şi lecturi sfinte, să intrăm pe calea cea strâmtă, dar atât de frumoasă din punct de vedere duhovnicesc şi înaltă ca trăire, pentru că adună în sufletul nevoitorului mănunchi de virtuţi spre mântuire. Post nu înseamnă simpla înlocuire a alimentelor, ci abţinerea de la mâncare şi băutură cu intenţia de a înfrâna firea umană, de a crea senzaţia de foame şi de a-l înţelege mai bine pe cel din preajma noastră aflat în suferinţă. Abţinerea este un semn al libertăţii şi al biruinţei voinţei, al dorinţei de a nu fi niciodată sătul, ci flămând şi însetat. Postul mai înseamnă consacrarea trupului, aducerea firii ca jertfă, a fi dispus să împarţi cu semenul tău prisosul, ca să fie astfel dreptate şi egalitate pentru toţi.
Înainte de a începe Postul Mare, Biserica pune înaintea noastră drept modele de vieţuire creştinească pe toţi bărbaţii şi femeile care, prin multe nevoinţe şi osteneli, au trăit în cuvioşie. Aceasta, pentru ca, prin pomenirea lor şi a luptelor lor, să ne facă să intrăm cu mai mult curaj în marea luptă a postului. Având ca pildă şi călăuză viaţa lor şi dobândind sprijinul şi ajutorul lor, să fim gata pentru luptele cele duhovniceşti, mai cu seamă când ne gândim că şi ei au avut aceeaşi fire ca şi noi.
Indiferent de perioada anului în care ne aflăm, creştinul trebuie să postească având sufletul smerit, după cum ne recomandă Mântuitorul Hristos în Evanghelie (Matei 6, 17), şi inima curată, căci smerenia şi curăţia (Psalmul 50) atrag harul lui Dumnezeu asupra postitorului. În istoria mântuirii se vorbeşte despre apropierea omului de Dumnezeu prin post şi rugăciune şi, iarăşi, despre depărtarea lui de Dumnezeu prin nepostire şi neascultare. Cele dinăuntrul omului se reflectă de cele mai multe ori în comportamentul persoanei faţă de alte persoane, dar şi faţă de Dumnezeu ca Persoană, în intimitatea noastră. Astfel, fapta bună a omului devine lumină pentru cei din jur. Nu este nevoie să ne lăudăm cu postirea noastră; dar oamenii cunoscători pot observa, pentru că a posti nu înseamnă numai nemâncare, ci abţinere în general de la vorbiri deşarte, glume, priviri îndrăzneţe şi iscoditoare, auzirea vorbelor sau a cântecelor nepotrivite pentru o astfel de perioadă, sau mângâierea măcar cu nişte mirosuri sau chiar înlocuirea mâncărurilor de dulce cu unele alternative: brânză, lapte, carne din soia. În general, a posti înseamnă a-ţi păzi cele cinci simţuri aşa cum recomandă Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea sa: „Paza celor cinci simţuri“. Această lucrare este folositoare oricărui creştin trăitor, nu numai monahilor, pentru a se edifica în ceea ce priveşte stăpânirea simţurilor, numite de autor „ferestrele sufletului“. Aşadar, a posti nu înseamnă un program pentru perioada Postului Mare sau a altui post de mai lungă durată, ci înseamnă a vieţui în cumpătare. Postul se practică din liberă conştiinţă, iar Sfântul Petru ne îndeamnă să folosim libertatea pentru a practica binele, nu să ne fie acoperământ pentru săvârşirea faptelor rele (I Petru 2, 16). Având în vedere că pocăinţa care ne apropie de Dumnezeu este însoţită de post şi rugăciune, iar la sfârşitul Postului Mare ne aşteaptă Slăvitul Praznic al Învierii Domnului, Biserica recomandă să ne prezentăm la acest moment însoţiţi de fapte bune ca: postul, rugăciunea şi milostenia. Astfel postul echilibrează trupul şi aduce lumină în suflet; rugăciunea uneşte pe om cu Dumnezeu, iar milostenia uneşte pe om cu om, care este chipul lui Dumnezeu şi atrage mila lui Dumnezeu. Postul nu este numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o do-rinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc şi de Dumnezeu, de a-I plăcea şi a ne asemăna cu El, căci – după cum zice şi Sfântul Simeon al Tesalonicului – nici Dumnezeu, nici îngerii nu au nevoie de hrană; de aceea, de obicei postul religios se încheie şi se încununează prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, care este în acest caz o pecetluire şi o încununare a străduinţelor noastre ascetice şi duhovniceşti. Astfel, postul este sau devine pentru noi rădăcină sau începătură a eliberării de patimi şi maică a virtuţilor, temelie a întregii vieţi morale (Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, „Morala specială“, Buc. 1980, pp. 55-56).
Cum putem să ne înmulţim roadele câştigate până acum, de la începutul postului? Rugăciunea este foarte importantă în demersul duhovnicesc al postului. Cum mai poate reuşi omul zilelor noastre să înalţe către Dumnezeu o rugăciune curată?
În general, rugăciunea stăruitoare a fost făcută de oameni în stare de libertate, în linişte şi pace deplină cu Creatorul şi Ocrotitorul, pentru că aceasta îi aduce omului rugător bucurie şi siguranţă; dar şi în stare de mare strâmtorare, la mare nevoie, la ananghie, pentru că omul recunoaşte în Dumnezeu pe Singurul ajutor şi Salvator. În stare de pace deplină se rugau anahoreţii, pustnicii, cei care nu aveau nici un fel de grijă de cele pământeşti, ci doar lupte duhovniceşti: Sfântul Ioan Botezăto-rul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfânta Maria Egipteanca şi o mulţi-me de pustnici care s-au retras din lume pentru a se putea ruga, pentru a fi mereu în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. Exemple de persoane care s-au rugat în stare de ananghie sunt o sumedenie, mai ales în Sfânta Scriptură. Să ne gândim la Moise când se afla pe malul Mării Roşii şi care conducea poporul evreu din Egipt în Canaan şi era urmărit de Faraon cu oştirea lui, iar în faţă avea Marea Roşie, căruia Dumnezeu îi zice: „Ce strigi aşa către Mine?“, sau Ilie, fiind în mare dispută cu slujitorii idoleşti, cum se frământa cu mintea căutând şi invocând ajutorul lui Dumnezeu… Deci, orice om preocupat de mântuirea lui sau pentru a i se împlini cererile, totdeauna va stărui în rugăciune pentru a obţine cele dorite, mai ales ştiind că de la oameni nu are mari speranţe, deşi Dumnezeu lucrează în lume prin mijlocirea oamenilor, ca să ne înveţe să fim şi noi milostivi.
Postul de alimente fără rugăciune este o simplă cură alimentară. Care să fie hrana noastră în aceste zile din urmă?
Sigur, pentru cei ce au postit de la începutul Postului Mare, ca să nu-şi piardă răsplata, este necesar să continue postul. Iar credincioşii care, din anumite motive, nu au postit este bine să fie încurajaţi să accepte postul atât din punct de vedere duhovnicesc, cât şi trupesc. Postul unit cu rugăciunea este pentru suflet un mod de smerenie şi de apro-piere de Dumnezeu (cum am arătat mai sus), dar şi un mod de curăţire în vederea întâmpinării marelui praznic al Învierii lui Hristos. Însă o hrană bazată pe legume, zarzavaturi şi fructe va fi pentru corp un mod de purificare, de atragere a luminii asupra persoanei (prin procesul de fotosinteză) şi reînnoire sanguină. Prin postul trupesc şi cel sufletesc unit cu rugăciunea, dar şi cu milostenia, după putere, făcute în numele lui Hristos, persoana se împlineşte sufleteşte, are dorinţă de viaţă, curaj în lucrarea de zi cu zi, dar şi bună dispoziţie în relaţiile cu ceilalţi. Aşadar, aş dori să amintesc aici faptul că rânduielile bisericeşti nu au fost făcute la voia întâmplării, ci au la bază Cuvântul Sfintei Scripturi insuflat de Duhul Sfânt şi experienţa îndelungată a marilor trăitori. Însă toate acestea nu se pot împlini dacă nu există o dorinţă fermă din partea persoanei de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, ca ocrotitor şi final al vieţuirii noastre pe pământ (I Ioan 5, 20).
Pentru a ne desăvârşi postul trebuie să lucrăm faptele bune. Cum trebuie să fie milostenia noastră, să o îndreptăm spre cerşetorii pe care îi găsim la tot pasul, susţinând astfel cerşetoria, sau să căutăm în jurul nostru acele suflete care au cu adevărat nevoi, fie materiale, fie spirituale?
Biserica şi credincioşii ortodocşi fac multă milostenie şi fără prea multă popularizare în privinţa aceasta, dar în jurul nostru este foarte multă sărăcie încurajată şi de multă lenevire şi chiar indiferenţă. Nu există o educaţie insistentă a lucrului corect şi cinstit. Cred că în această situaţie ar trebui aplicat „programul“ de a deveni mâinile lui Hristos. Sfântul Pavel spune că acela care nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 2, 10). Cerşetorii au fost încurajaţi de credincioşii săraci, la rândul lor, dar milostivi. Consider că acela care doreşte să devină mâna milostivă a lui Hristos trebuie să-şi caute săracii pe care să-i ajute. Sunt mulţi săraci care suferă în diferite feluri, fără să-i ştie prea multe persoane. Unora dintre ei le este jenă să spună că sunt săraci, sau că au nevoie stringentă de anumite lucruri pentru a exista.
Celor care, poate, încă nu s-au convins de ce Paştele este praznicul praznicelor şi nouă, celor care aşteptăm cu înfrigurare marea sărbătoare, vorbiţi-ne despre însemnătatea şi bucuria Învierii Domnului.
Toate sărbătorile ortodoxe legate de Persoanele dumnezeieşti şi de Maica Domnului au importanţa lor pentru viaţa şi mântuirea noastră, dar cea mai mare şi mai importantă sărbă-toare ortodoxă este considerată Învierea Mântuitorului Hristos. De aceea, multe dintre ele sunt legate şi de data sărbătoririi Paştelui.
La acest mare praznic, toţi creştinii devin deodată mărturisitori ai Învierii lui Hristos prin salutul „Hristos a înviat!“ şi răspunsul „Adevărat a înviat!“. Aşadar este o mărturisire de credinţă de o forţă aparte. Dar acest salut s-ar cuveni să fie folosit numai de cel ce el însuşi a înviat din moartea păcatului. După cum ne spune Sfântul Pavel (I Cor. 12, 3), astfel de mărturisire se face numai în Duhul Sfânt. Aşadar, creştinii fac această mărturisire ca unii care, ei înşişi, participă la Învierea lui Hristos. De fapt, toţi creştinii au murit şi au înviat cu Hristos prin Taina Sfântului Botez făcut în numele Sfintei Treimi. Dacă Taina Botezului este considerată taină a învierii noastre celei dintâi împreună cu Hristos, deci este o înviere duhovnicească a celor ce-L primesc pe Hristos şi aud glasul Lui, adică ascultă cuvântul Său mântuitor, a doua înviere este la Parusie, când toţi vor învia cu trupul.
Învierea lui Hristos este arvuna învierii noastre, este semnul că şi noi vom învia (I Corinteni 15, 14). De aceea trebuie să-L urmăm pe Hristos ca să înviem asemenea Lui şi să vieţuim împreună cu El în veci şi pentru veşnicie. În vederea învierii noastre celei de-a doua, cu trupul, trebuie să înviem din păcat, prin pocăinţă şi fapte bune, şi să vieţuim cu Hristos Cel înviat din morţi, pentru că El dă credincioşilor Săi viaţă din viaţa Sa (Ioan 5, 21). Nimeni nu poate avea viaţa veşnică dacă nu îl are pe Fiul Cel veşnic al Tatălui celui fără de început: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine“ (Ioan 14, 6). Aşa cum Hristos a venit pe pământ, S-a născut, a vieţuit ca un om, S-a bucurat şi S-a întristat, S-a răstignit şi S-a îngropat, dar a înviat şi S-a înălţat la Tatăl de unde a venit, tot aşa şi omul creat de Dumnezeu trebuie să revină la Creatorul său spre bucuria vieţii veşnice.

Sursa: http://ziarullumina.ro/interviu/acum-adunam-suflet-manunchi-de-virtuti

Loading...

Citește și

Tradiții, superstiții și obiceiuri de Adormirea Maicii Domnului. Află ce nu trebuie să faci în această zi!

Sfânta Maria este sărbătorită, în fiecare an, la 15 august. Popular, Adormirea Maicii Domnului este …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza. * Totodata site-ul www.gorj-domino.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.
error: