Primele forme de organizare ale Bisericii Primare ca instituţie religioasă

preot-biserica-2

Ţara Sfântă Palestina, în care s-a petrecut şi s-a realizat mântuirea neamului omenesc, se afla atunci sub ocupaţia romană şi de aceea este important de prezentat cadrul istoric în care s-au petrecut toate aceste evenimente. Răspândirea creştinismului în primul secol s-a realizat într-un cadru geografic bine determinat, anume Imperiul Roman. Sub dominaţia Romei se afla întreaga lume civilizată, cu excepţia unor mici regate. În privinţa organizării puterii şi culturii, statul roman – numit şi „lumea” (Luca II,1) – se afla la apogeu. În statul roman, ca mijloc de înţelegere era folosită limba greacă, fiind şi limba în care s-au scris Cărţile Sfinte, având şi o împărţire a provinciilor în trei categorii: imperiale, senatoriale şi unele provincii cu situaţie specială. Această împărţire teritorială va contribui şi la organizarea teritorială a Bisericii Primare.


Amestecul de popoare şi de culte a creat sincretismul religios numit şi teocrasie. Cel mai însemnat cult care a dus o aprigă luptă contra creştinismului a fost cultul zeului Mithra, zeul soarelui «deus sol invictus», care s-a răspândit mult în imperiul roman în secolele III-IV d. Hristos. Cultul împăratului, de origine orientală, a ajuns să asigure unitatea religioasă, religia romană îmbrăcând forma unui cult formalist fără dogme şi fără istorie, prezentând uşoare urme de decadenţă. Cu toate că la început cultul împăratului s-a prezentat ca o reînviere a credinţei în zei, care a adus atâta vărsare de sânge al martirilor, tocmai acest cult a grăbit năruirea credinţei în zeii păgâni. Din cultul în cinstea împăratului se face un cult comun pentru întreg imperiul roman. Cultul împăratului era dovada loialităţii şi a respectului faţă de împărat şi imperiu. Prin cultul împăratului, poporul a început să vadă limpede ce erau zeii, toate acestea ajutând să dea pe faţă deşertăciunea lăuntrică a păgânismului(Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 2004, p.13). În ceea ce priveşte lumea iudaică, ea nu constituia o unitate strâns legată din punct de vedere religios. Numeroasele dispute dintre grupările şi sectele politico-religioase au ajuns să pună în primejdie însăşi statului iudaic. Printre principalele partide şi grupări religioase amintim pe farisei, care au fost şi cea mai mare şi influentă grupare a perioadei apariţiei creştinismului. Aceştia se aflau în conflict cu saduchei, ambele grupări cauzând ocuparea Iudeii de către romani în anul 63 î.Hr. A treia dintre grupări era cea a esenienilor, care se remarcau prin respectarea cu scrupulozitate a purităţii ceremoniale, practicând comunitatea bunurilor şi celibatul.

Diversitate a cultelor religioase

Creştinismul a apărut în Imperiul Roman, care era un stat sclavagist, având o structură bine definită. Situaţia religioasă prezenta o mare diversitate, iar oamenii din Imperiul Roman, care erau adepţii uneia dintre religiile existente, au fost cuprinşi de vestirea Evangheliei. În Imperiul Roman situaţia locuitorilor se prezenta astfel: locuitorii erau împărţiţi în două clase, Stăpâni şi Sclavi, cetăţeni şi alţii care nu aveau cetăţenie. Aceasta împărţire nu se oprea aici, cetăţenii prezentau diferenţe între ei în funcţie de starea lor materială, provenienţă, după funcţii, ţări şi regiuni, cultură şi profesie. La rândul lor, şi ne-cetăţenii erau împărţiţi în diferite categorii, după statutul lor juridic: peregrinii, socii, liberţi. Datorită diversităţi de popoare din Imperiul Roman, se vorbeau diferite limbi şi existau numeroase dialecte. Revenind la situaţia religioasă, pe lângă diversitatea lingvistică, exista şi o mare diversitate a cultelor religioase, unele recunoscute ca oficiale, iar altele tolerate. Întreg iudaismul fiind sub ocupaţia Imperiului Roman, cultul lor mozaic se numără printre cultele tolerate. În cadrul cultului mozaic, creştinismul a primit prima sa vestire. Majoritatea locuitorilor Imperiului Roman aveau o identitate religioasă făcând parte din unul din cultele oficiale sau tolerate din Imperiu. Mulţi dintre păgâni credeau că în statuia zeului locuieşte un «numen», o putere ascunsă şi invizibilă a zeului şi de aceea ei se prosternau în faţa statuilor zeilor. Organizat atât în chip public cât şi în chip de cult domestic, în statul Roman, având şi cei mai mulţi adepţi, prezenta o simbioză a politeismului greco-roman. Cu toată importanţa şi organizarea lui cultul public oficial nu a cunoscut forma de organizare a credincioşilor săi în comunităţi şi parohii, ci numai în simple adunări sau manifestări spontane religioase. De asemenea, acest cult nu prezenta un tezaur care să cuprindă vreo revelaţie, asimilând pe parcursul timpului numeroşi alţi zei naţionali sau locali. În general aşa se prezentau şi celelalte culte religioase din imperiu (Pr. Lec. Dr. Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003  p. 21).

Sinagogi

„Cu totul altfel se prezenta însă situaţia cultului mozaic. Acesta avea o organizare aparte la temelia căreia stătea revelaţia cuprinsă în Vechiul Testament. Caracteristic pentru organizarea socială a acestui cult este faptul că el avea rânduieli precise, pentru practicarea lui în familie, în sinagogi şi într-un templu central, iar pentru deservirea lui avea o ierarhie preoţească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoţi, de leviţi şi de alţi slujitori mai mărunţi” ( Pr. Prof. Liviu Stan, Structura primară a comunităţilor creştine, Revista studii teologice, Nr. 9-10, noiembrie-decembrie 1972, p. 675). În jurul sinagogilor, credincioşii iudei s-au format în comunităţi care purtau şi ele tot denumirea de sinagogi. Aceste comunităţi sinagogale au reprezentat pentru iudei, ceea ce au devenit şi au rămas pentru creştini, enoriile sau parohiile. O importanţă hotărâtoare atât pentru răspândirea ulterioară a creştinismului, cât şi pentru organizarea lui l-a avut faptul că noua religie creştină s-a vestit  mai întâi printre credincioşii religiei mozaice şi în lăcaşurile lor de cult. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a vestit cuvântul Evangheliei, propovăduind în templul din Ierusalim. Primii aderenţi la creştinism sau creştini au fost din rândul iudeilor. Creştinismul se înfăţişează astfel ca o religie ce are anumite elemente în comun cu mozaismul, iar pe altele având grijă să le încreştineze (Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, vol. 1, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1990, p. 162).

Persecuții

Istoria Bisericii Primare a cunoscut o împărțire în două etape principale. În prima din aceste etape, Evanghelia se va propovădui mai cu seamă la evrei, la Ierusalim, în Palestina și chiar în Diasporă, noi creştini proveniţi din rândul iudeilor fiind lămuriţi că în viaţa lor religioasă nu s-a întâmplat vreo întrerupere chinuitoare. Trecutul nu a fost schimbat sau lepădat, ci numai împlinit şi preamărit. Primirea păgânilor la credință avea, acum, un caracter mai ales excepțional și întâmplător, asemenea acțiuni producându-se din inițiativa divină. Putem vorbi tot în această etapă despre pregătirea grupului masiv de misionari, îndeosebi la Ierusalim, și într-o mai mică măsură la Antiohia. Acest grup format din misionari vor străbate Imperiul Roman, vor propovădui Evanghelia și vor întemeia biserici, îndeosebi după Sinodul din Iersusalim. În cea de-a doua etapă a dezvoltării Bisericii, forțele misionare creștine, având în frunte pe cei 12 Apostoli, vor străbate Imperiul Roman pentru a aduce Evanghelia la toate neamurile. Sfinții Apostoli, în frunte cu Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, au pregătit misionari pentru a-i ajuta în vestirea cuvântului Lui Dumnezeu. În urma acestei activităţi neobosite de propovăduire a Evangheliei, creştinismul s-a răspândit cu repeziciune. La sfârşitul secolului I, Plinius cel Tânăr scria din Bitinia Împăratului Traian despre marele număr de creştini, din toate categoriile sociale, care se răspândiseră, încât templele rămăseseră goale. Noua religie fiind socotită revoluţionară de către împăraţii romani, aceştia din urmă au recurs la persecuţii împotriva creştinismului. Persecuţiile au durat timp de aproximativ trei secole, până la anul 311, ultima persecuţie sângeroasă fiind aceea din timpul Împăratului Diocleţian.

Preot Dragomir Țicleanu

Loading...

Citește și

Tradiții, superstiții și obiceiuri de Adormirea Maicii Domnului. Află ce nu trebuie să faci în această zi!

Sfânta Maria este sărbătorită, în fiecare an, la 15 august. Popular, Adormirea Maicii Domnului este …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza. * Totodata site-ul www.gorj-domino.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.