„Ţine-te după lumină! Nu ai cum să rătăceşti“

traditiiDumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă spre Hristos. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el.

În Duminica Sfântului Ioan Scărarul am vorbit despre duhovnicie şi viaţa în Hristos cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din localitatea prahoveană Cornu.
Cât de importantă este suferinţa în descoperirea lui Dumnezeu? Dostoievski înainte de a-L cunoaşte pe Hristos era un jucător la jocurile de noroc. Dar când a stat în faţa plutonului de execuţie, când a citit Scriptura în celulă, atunci a descoperit adevărata profunzime a existenţei şi a ajuns să spună că dacă ar fi pus să aleagă între adevăr şi Hristos L-ar alege pe ultimul. Oare suntem noi astăzi capabili să-L urmăm pe Hristos, sau ne ghidăm după comandamentele lumii contemporane?
Părintele Andrei Scrima, referindu-se la Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi de la Matei capitolul 25, vorbea despre interogaţiile din fragmentul respectiv: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Te-am slujit?“ El se referă la sensibilitatea faţă de prezenţa lui Hristos acolo unde ea nu este vădită. Asta denotă sănătatea sufletului sau adevărata creştinătate. Ea este un indicator.
Cum am înţeles eu lucrul acesta? Să zicem că ne aflăm la Sfânta Liturghie sau suntem într-o biserică, în momentul rugăciunii. Atunci noi adoptăm un anume comportament. Şi nu întotdeauna ne defineşte lăuntric comportamentul pe care-l adoptăm. Noi, cel puţin convenţional, percepem prezenţa lui Dumnezeu prin actul liturgic, prin rugăciune. Şi luăm atunci o anumită atitudine evlavioasă, pioasă. Dar ceea ce surprinde adevărul din noi este comportamentul nostru în situaţii care ne iau prin surprindere, unde nu este vădită prezenţa Lui. Modul cum reacţionăm, cum ne purtăm, ce facem atunci, acestea sunt definitorii. Acolo se vede substanţa noastră creştină. Să vorbim despre legătura dintre ucenic şi părinte sau duhovnic. Nevoia de comunicare, de mărturisire a gândurilor e una esenţială în această relaţie. Sunt însă mulţi oameni care nu sunt atât de ataşaţi de viaţa Bisericii, care nu sunt practicanţi, deşi nevoile din sufletele lor strigă după Dumnezeu. Se observă la ei o anumită neîncredere faţă de duhovnic.

Ce e de făcut? Cum ar trebui să fie construită această relaţie?

În faţa unei asemenea stări de lucruri nu poţi decât să te rogi şi să plângi. Sufletele sunt foarte bolnave şi ar avea nevoie de o dragoste infinită, de o disponibilitate extraordinară, de o dăruire exemplară. Sunt şi riscuri, desigur. Tocmai pentru că sunt problemele acestea, oamenii se pot ataşa şi de duhovnic sau în relaţia cu duhovnicul se pot cantona în zona psihologicului. Or, nu este de dorit asta. Le poţi oferi ca duhovnic, la un moment dat, un echilibru din punctul acesta de vedere, dar nu e de dorit să se rămână aici. Adică duhovnicul, în loc să fie o cale către Hristos pentru om, să fie un fel de ţintă. Atunci e riscant şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic dacă se întâmplă aşa. Ca duhovnic trebuie să-l ajuţi pe cel ce vine la tine să meargă către Hristos. Un aghiorit contemporan, puţin cam critic, spunea că duhovnicii care fac duhovnicie cu telefonul mobil, în marea majoritate a cazurilor, leagă pe oameni de ei înşişi, nu de Dumnezeu. Aşa vedea el lucrurile de acolo, din retragerea lui. Fiindcă se creează reflexul acesta de a apela la părinte imediat ce se iveşte o problemă. Nu mai năzuieşte către Dumnezeu. Într-o relaţie poţi să fii un ecran transparent către Hristos sau nu. Oamenii au foarte mare nevoie de îndrumare, sunt orfani, sunt ai nimănui, unii pe alţii nu se mai aud, nu se mai ascultă, nu se mai ajută, nu se mai înţeleg. Iar dacă găsesc puţină compătimire la duhovnic, se alipesc cu totul de el. Există şi varianta cealaltă, ca duhovnicul nici el să nu-i înţeleagă, ci să-i expedieze după o spovedanie mecanică, făcută în două minute, formal. Atunci omul mai mult e dezgustat, mai mult se îndepărtează de biserică. E nevoie deci de disponibilitate, de jertfelnicie, trebuie să uiţi de tine ca să te pui la dispoziţia celuilalt, dar să nu te comunici pe tine, ci să-L comunici pe Hristos. Şi atunci lucrurile vor merge bine.
La începuturile călătoriei duhovniceşti se poate întâmpla într-adevăr ca pe drum, cumva, duhovnicul să fie mai important decât Hristos. Şi nu ar fi o nenorocire să se întâmple aşa. Duhovnicul este mai accesibil, mai apropiat, în sensul că ucenicul Îl cunoaşte pe Hristos prin duhovnic, Îl iubeşte pe Dumnezeu prin duhovnic. Dar dacă lucrurile merg bine, evoluează, se dezvoltă la modul sănătos, intervine ceva. Nu că omul respectiv nu mai are nevoie de duhovnic, ci se maturizează şi ajunge să-L iubească pe Hristos, şi pe duhovnic în Hristos. Îmi aduc aminte cum părintele Sofronie Saharov i-a scris unui englez convertit la Ortodoxie, care era însă clătinat de gânduri: „Diavolul vrea să te despartă de noi, de mine şi de părintele meu, Sfântul Siluan. Dacă în clipa asta, în perioada aceasta a vieţii tale, va reuşi s-o facă, te va despărţi şi de Hristos. În momentul când vei ajunge la Hristos, vei putea să ne uiţi pe noi, nu va fi nici o pagubă, dar acum relaţia ta cu Hristos ţine foarte mult de noi, pentru că pe Hristos prin noi L-ai cunoscut, iar Hristos prin noi a ales să lucreze pentru tine“. Cam aşa se întâmplă lucrurile în această relaţie. În drumul către Hristos al omului e foarte importantă această relaţie. Când ea se maturizează, nu că primul nu ar avea nevoie de duhovnic, dar nu mai depinde de el.

Puţini sunt cei care trăiesc cu adevărat ceea ce exprimă. E nevoie de trăire mai întâi, nu de cunoaştere, nu-i aşa?

Noi ne-am obişnuit să despărţim lucrurile, să le disecăm. Or, ele sunt una: cunoaşterea, trăirea, viaţa, toate sunt împreună. Am găsit de curând un mod de a exprima lucrurile care mi s-a părut foarte frumos la Mitropolitul Hierotheos Vlahos, pornind de la teologia Părinţilor, aşa cum a cunoscut-o el prin legătura cu arhimandritul Sofronie Saharov şi părintele Ioannis Romanidis. În teologia Părinţilor erau exprimate foarte clar nişte lucruri. Starea noastră de cădere se explică prin faptul că noi confundăm mintea cu raţiunea. Părinţii aveau cuvinte diferite pe care noi le folosim ca sinonime: minte, raţiune şi intelect. Grecii au nous, logike şi dianoia. Primul termen exprimă un organ al cunoaşterii a cărui funcţionare seamănă foarte mult cu modul în care cunoaşte ochiul. Noi când vrem să convingem pe cineva spunem: „am văzut cu ochii mei“. Acesta e pentru mulţi un argument suprem. Nous este organul de cunoaştere, însuşirea sădită de Dumnezeu pentru a putea percepe pe cele de dincolo de lume, pe cele dumnezeieşti, iar celelalte două exprimă capacitatea de a percepe lumea, creatul. Uneori ne păcălim, ne înşelăm. Poate că dorim anumite stări, citim despre anumite lucruri, am vrea să le practicăm, dar le traducem greşit în faptă. În legătură cu rugăciunea minţii, noi de fapt nu ne rugăm cu mintea, ci cu raţiunea. Nous, în fiinţa noastră, aşa cum spune dr. Alexis Carell, zace într-un fel de amorţire, de adormire. Activarea lui se face prin pocăinţă. Ea duce la activareanous-ului, nu vreo altă metodă. Suferinţa, de asemenea, când ea este asumată, conduce la activarea nous-ului.

Părintele Simeon Kraiopoulos sesizează: „Ce se întâmplă cu creştinul de astăzi?

Nu-l mai vezi să aibă bucuria vieţii creştine. Tot timpul să fie vesel“. Or, el este posac, închis în el, prins în gânduri. Confundă trezvia cu autocontrolul, sau pocăinţa cu complexul de vinovăţie. Pocăinţa îşi are sediul în nous, complexul de vinovăţie în logike. Vinovăţia este în spaţiul creat, al moralei, pe când pocăinţa vede dincolo de limitele raţiunii. Cum spune cântarea Bisericii? „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa“. Dacă nu o vezi împodobită, cum să te pocăieşti? În fiecare om în care este pocăinţă a existat un moment de felul acesta, i s-a descoperit în vreun fel. Unuia i s-a descoperit privind cerul, altuia citind o carte, altuia prin cuvântul cuiva, altuia pe drumul Damascului, împotrivindu-se lui Dumnezeu, şi de acolo a ţâşnit pocăinţa.

În acest context, cât de importantă este Tradiţia, cum putem să o păstrăm şi să o perpetuăm?

Tradiţia Bisericii este vederea lui Dumnezeu, comunicarea aceasta a vederii lui Dumnezeu. Ea este esenţială tocmai pentru a avea repere, pentru a nu rătăci drumul în faţa presiunilor făcute de ideologii şi toate câte vin în lumea de astăzi asupra noastră. Cuviosul Pahomie cel Mare a avut o descoperire despre starea timpurilor din urmă, dar ştiţi că, în sămânţă, timpurile din urmă erau prezente şi în vremurile de la începutul Bisericii! Şi a văzut un întuneric adânc în care oamenii orbecăiau. În această beznă se auzeau voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Oamenii năvăleau după direcţia în care auzeau vocea, deşi nu vedeau nimic. Dar nici nu porneau bine în direcţia aceea că se auzeau din spate alte voci: „Veniţi la mine, eu am adevărul“. Buimăciţi, se întorceau şi o luau în direcţia aceea. Astfel orbecăiau. În toată zăpăceala aceasta erau totuşi unii care urmau pe cineva care avea o lumină. Şi ei se ţineau unul de altul. Doar ei ajungeau la liman şi ieşeau din întuneric. Aceasta este Tradiţia. În orbecăiala aceasta Cuviosul Pahomie îi vedea şi pe unii din ucenicii lui din mănăstirea unde vieţuia.

„Agaţă-te de omul pe care Dumnezeu l-a pus în faţa ta. Agaţă-te de el“.

Vedeţi, e simplu. Important este ca acela care este în frunte să aibă lumina adevărată. Ţinându-te după lumină, nu ai cum să rătăceşti. Eu cred că Dumnezeu dă fiecărui om, în conştiinţa lui, a înţelege de cine să asculte. Pentru că tu nu poţi să impui cuiva, să convingi pe cineva. Eu cred că Dumnezeu care-l caută pe om şi nu-l lasă să rătăcească îi oferă prilejul, pune negreşit în faţa lui un om de care să se agaţe pentru a nu rata drumul. Omul poate rata momentul, din orgoliu, din altceva, şi se poate preface că nu înţelege. Sfântul Ignatie Briancianinov vorbeşte despre fariseii din vremea lui Hristos spunând că se prefăceau că nu-L înţeleg pe Mântuitorul. Ei Îl înţelegeau foarte bine, dar se prefăceau că nu pricep mesajul Lui. Poate că nu toţi Îl văd pe Dumnezeu, nu au vederea luminii necreate. Acel văzător al luminii necreate este omul cu făclia din descoperirea Cuviosului Pahomie. Dar ceilalţi ştiu că acela are făclia, li se dă atâta cunoaştere încât să înţeleagă cine are lumina. Nu trebuie decât să te agăţi de cineva care este în legătură cu acela, sau dacă ai posibilitatea, chiar de purtătorul făcliei.

Mila ar fi deci criteriul obiectivităţii unei judecăţi?

Da. O judecată fără milă nu este plăcută lui Dumnezeu. Să ne cercetăm pe noi înşine, şi aşa ne putem da seama dacă dispoziţia noastră cu care spunem adevărul este una a iubirii sau nu.
Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-o predică: „Nimeni nu poate trăi fără să păcătuiască. Doar puţini ştiu să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie complet curăţite. Dar există un lucru pe care cei păcătoşi îl pot face. Când nu putem evita păcatul, nu ne putem pocăi cu adevărat, putem purta greutatea păcatului cu răbdare, cu durere“.

Sursa: http://ziarullumina.ro/interviu/tine-te-dupa-lumina-nu-ai-cum-sa-ratacesti

Loading...

Citește și

Tradiții, superstiții și obiceiuri de Adormirea Maicii Domnului. Află ce nu trebuie să faci în această zi!

Sfânta Maria este sărbătorită, în fiecare an, la 15 august. Popular, Adormirea Maicii Domnului este …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

* Din respect pentru cititori, GorjDomino isi rezerva dreptul de a elimina comentariile injurioase la adresa persoanelor vizate in articole, si nu numai, care contin greseli gramaticale evidente, ori care ataca demnitatea tuturor celor in cauza. * Totodata site-ul www.gorj-domino.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.
error: